Paradox

     

     Unul din paradoxurile inerente Omului e preţuirea târzie a unui moment, a unui lucru şi de cele mai multe ori a unei persoane. Încătuşaţi în obezile acestei ciudăţenii, sacrificăm tot ce ne e mai drag pe lume şi tot ceea ce soarta s-a sinchisit să ne ofere. Aşa cădem prada unei torturi care în genere se dovedeşte a fi eternă, o suferinţă care germinează în noi de îndată ce Conştiinţa se dezmeticeşte din înrâurirea paradoxului şi sesizează că a pierdut ce avea mai bun, darurile vieţii, agoniseala inimii. De ce? Poate că era prea sigură de bogăţia ei şi aşa a neglijat-o până când, aproape uitând de ea, a pierdut-o ireversibil.

O singură dată ?

     De ceva amar de vreme, o întrebare mă bântuie neîncetat şi ceea ce este şi mai chinuitor e sentimentul deznădejdii, căci odată cu scurgerea timpului, problema supărătoare îmi pare din ce în ce mai încâlcită şi mai grea de rezolvat.

     Iată care este însemnata dilemă: " Iubim o singură dată în viaţă? ". Mulţi au încercat să mă dumirească şi de cele mai multe ori am primit un răspuns pe care nu l-am considerat mulţumitor şi anume că putem ajunge să iubim de mai multe ori, dar în feluri şi intensităţi diferite, asta din pricina conjuncturilor şi a situaţiilor diferite. Ei bine, acum să vă lămuresc eu pe voi de ce nu mi-am simţit cugetul îndestulat de această soluţie. Cred că nemulţumirea mea s-a tras dintr-o întrebare anexă. Prin urmare mi-a stat în cale următoarea : " Dacă, exceptând adevărata iubire, celelalte experienţe pe care le trăim alături de alte persoane sunt doar senzaţii de ataşament ce joacă rolul unor caricaturi ale acesteia ? " Mai precis, dacă nu cumva avem de-a face cu un joc periculos de halucinant ale unor iluzii de amor. 

     Oricum ar fi, ambele cazuri îmi trezesc temeri. De pildă în eventualitatea în care am fi capabili de o dragoste unică, mă gândesc la posibilitatea de a o pierde pentru totdeauna, fără vreo şansă de recuperare, iar dacă ar fi să ne pomenim într-o aşa circumstanţă, care fără tăgadă ar declanşa un carnaj lăuntric peste măsură de dureros, ne-ar rămâne totuşi consolarea acelui paradox pur omenesc de a nu preţui la momentul oportun ceea ce avem. Pe urmă ar sosi consecinţele nemiloase precum dorul sau căutare stăruitoare a persoanei iubite în alte persoane şi cum de nu vom găsi nicicând un alt om care să ne satisfacă asidua căutare, vom sfârşi nemulţumiţi, pierduţi într-un sevraj amoros fără a găsi " drogul " potrivit.

     Privită din celălalt unghi, problematica aceasta îmi stârneşte temeri la fel de intense, deoarece mi s-ar destrăma crezul sufletului pereche şi nu numai. În situaţia în care experimentăm iubiri diferite, cum vom şti cine va fi acel/a care ne va întruni toate năzuinţele şi ne va sta alături o viaţă? Răspunsul ar părea că se iveşte repede, am spune de îndată că bagajul de cunoştinţe pe care l-am acumulat pe parcursul relaţiilor anterioare ne va uşura alegerea şi ne va deschide larg ochii. Pare simplu, nu? Iată că nu este, căci oare vom ştii noi când se va fi strâns suficientă experienţă? Poate că se va putea ivi oricând, de oriunde ceva sau mai bine zis cineva, care ne va contesta tot ceea ce credeam că ştim deja şi aşa mai departe ar putea continua la nesfârşit.

     Acum în sfârşitul acestui articol, pe care-l găsesc oareşicum trist, vă invit să ne adunăm minţile şi să reflectăm împreună.

Entropia amorului

   
     Nicicând nu va putea fi cuprinsă tema iubirii într-un articol exhaustiv, de fapt discuţiile ce o privesc în toate variaţiile şi formele ei poartă pecetea infinităţii. Încă din zorii civilizaţiei, omul încearcă să o explice şi ca de fiecare dată se poticneşte la graniţa logicii. Poate că repetăm aceeaşi greşeală încercând să aplicăm explicaţii raţionale unui fenomen de natură imaterială ce nu poate fi demonstrat prin mijloacele ce-i drept mediocre al ştiinţei, însă trebuie să precizez că nu fac referire la instinctele primare de atracţie sexuală, ci la amorul pur, care păşeşte cutezător peste limitările trupeşti.
     După cum mi-am propus, voi trata treptat subiectul amorului, iar în articolul de faţă mi-am zis să subliniez o latură bizară a sa, aproape paradoxală aş putea spune şi anume antagonismul dintre beneficiile sale şi efectele negative la care putem fi supuşi atunci când ne îndrăgostim. Cu alte cuvinte, iubirea soseşte în vieţile noastre poleită cu intenţii şi vise frumoase, dar la fel de bine poate stârni în noi un leviatan de nestăvilit care ne poate arunca în haos şi nelinişte, în suferinţă şi autodistrugere.
     Pentru început constat influenţa pozitivă a dragostei asupra umanităţii. Ne-a dăruit înainte de toate viaţă, ne-a adus ordine, pace, a îmblânzit până şi cele mai învârtoşate inimi şi ne-a învăţat că undeva în lăuntrul nostru sălăşluieşte un ego sentimental, doar că amorul este supus entropiei, atunci când nu este întreţinut cu aceeaşi patimă şi astfel se epuizează până când sfârşeşte ca o amintire intimă bântuită de dureri.
     Îmi doresc să nu trezesc teamă în voi cu această realitate a entropiei, ci să vă conştientizez că iubirea trebuie întreţinută constant aidoma unei văpăi, altminteri se va consuma fără tăgadă. Investiţi în iubire şi nu-i lăsaţi flăcăra să se stingă în uitare.

Jocul buzelor

     Buzele se deschid precum braţele unui june, pline de vlaga endemică tinereţii, pe urmă se cuprind într-o îmbrăţişare suavă şi-apoi se desfac iarăşi lăsând limba să articuleze un R suav. Astfel pronunţăm „Amor „ca şi când i-am elogia subtil fineţea şi cu patimă ne-am înfrupta duhurile cu prisosinţă din bunătatea sa. Pare un joc nevăzut la care participăm cu toată compoziţia noastră umană, căci nu doar buzele se desfăta rostind amorul, ele doar îi eliberează în eter încărcătura.
     Iată pricina pentru că ni s-a lăsat graiul. Avem trebuinţă de a ne împărtăşi gândurile, trăirile, emoţiile şi pentru a aduce pe lume cuvinte divine. Cu alte cuvinte am primit un dar ce poartă imensa datorie de a ne feri gurile şi inimile deopotrivă de râncezirea ce vine odată cu pucioasa vorbelor dezgustătoare, deci zic să nu fim ingraţi şi să ne folosim cu chibzuinţă de acest har.
     Acum voi lăsa deoparte încântarea buzelor şi joaca lor responsabilă şi vă voi mărturisi că acest articol înfăţişează o fărâmă dintr-o temă mai amplă. Am pornit de la cuvântul „Amor” ca parte exterioară sau mai degrabă ca un antet al dragostei. Pe parcurs o să îndrăznesc mai mult şi voi aprofunda cu alte articole toate faţetele ei. Ca încheiere, vă invit să îmi fiţi aproape pentru a explora frumosul sentiment în toate miriadele sale de manifestări.

Fără instrucţiuni

   

     Dragostea, sentimentul suprem şi plin de taină, poate fi lesne comparată cu un instinct sau cu o necesitate proprie omului, căci ea pare să descindă din nevoia primordială a perpetuării. Totuşi nu mi-ar plăcea să o privesc din punctul acesta de vedere lipsit de substanţă şi valori subtile, ci mi-ar conveni să văd dincolo de latura ei carnală unde aş putea găsi frumuseţea ei ravisantă şi adevăratul ei scop, acela de a împreuna suflete.
     Oricât de profundă i-ar fi originea, este evident că ea posedă nişte caractere instinctuale, nişte reflexe pe care veritabilii îndrăgostiţi le manifestă de cele mai multe ori fără băgare de seamă. De pildă, atunci când iubim cu însufleţire avem tendinţa inconştientă de a ne plasa pe locul secund, de a ne dărui într-atât de mult încât să uităm de persoana noastră ori de a exprima o grijă dulce pentru omul de alături. Astfel dragostea îmbunează şi desfiinţează egoismul pentru a crea o lume mai bună.
     Toate acestea converg într-o idee principală care vizează iubirea şi anume că aceasta nu are nevoie de instrucţiuni, ea nu se învaţă şi nu există oameni care să predea o asemenea disciplină. Chintesenţa îi stă tocmai în afirmarea ei automată ce se declanşează atunci când fiinţa noastră hotărăşte că e gata să se dăruiască.
     În ultimele rânduri vă sfătuiesc să analizaţi cui vă oferiţi inimile, să cercetaţi în amănunt reciprocitatea şi dacă sentimentele pe care le primiţi poartă însuşirea unei iubiri autentice.

Goana după vise

     La temelia oricărui proiect, indiferent de natura sa, a stat un ansamblu de idei, care hrănite fiind de ambiţii, care mai de care mai înflăcărate, s-au metamorfozat în vise, depăşindu-şi astfel condiţia de simple concepte. Trecerea lor este uneori anevoioasă, alteori efervescentă ori efuzivă, însă nu ne putem îndoi că acest tărâm oniric, germinat din noţiuni primare, ne-a clădit lumea în care trăim.
     Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să cugetăm la o dimensiune privată de oameni visători şi de goana lor neostenită după aspiraţii.Cu toate că mi se pare ceva de neconceput, ceva de ordinul irealului, voi intra în această experienţă imaginativă şi mă voi strădui să întrevăd câte ceva. Lăsându-mi deoparte latura creaţionistă, zăresc o lume în care omul nu a evoluat şi nu s-a ridicat nici pe departe stăpân peste regnuri şi Pământ. E încă o fiinţă primitivă cu grave handicapuri volitive şi intelectuale.
     Gândesc că există o corelaţie între intelect, voinţă şi vise. Astfel, intelectul generează ideile care avansează la gradul de vis, aspiraţie şi-apoi alimentate de forţa volitivă ajung să se materializeze. Prin urmare, sunt de părere că ar trebui să fugim cu mai mult aplomb până când ne vom isprăvi dezideratele. Pe de altă parte acest act visării ne va ţine minţile sănătoase şi capabile să-şi manifeste harul creaţiei.
     La final vă înaintez un gând sosit printre rândurile acestea şi anume: Nu cumva un Univers lipsit de caracterul visării e un paradox? Poate că într-un mod sau altul, întreaga existenţă s-a născut dintr-o goană divină după vise. Vă las să cugetaţi...

Întrebarea supremă

   
     Dintre toate întrebările pe care omul şi le poate pune, “De ce? “a rămas întrebarea de referinţă, cea care nu dă pace cugetătorilor. Nu este deloc amplă, însă se dovedeşte adeseori a fi urmărită de spectrul infinităţii, deoarece e lesne de observat că nu poate obţine un răspuns satisfăcător şi răsare mereu în urma oricărui răspuns, doar, doar să mai ridice o nouă dilemă.
     Iată că două cuvinte, secondate de o punctuaţie, izbutesc să neliniştească apele gândurilor, ducând la un şir nelimitat de alte enigme. Prin urmare, întrebarea “De ce? “constituie un oximoron subtil, pentru că înfăţişează o aparenţă simplă, dar care ascunde o complexitate intrigantă. Asta mă nedumireşte şi mă face să aprofundez şi cu mai multă învârtoşare taina acestei întrebări. Se poate cumva că ea să nu poată primi niciun răspuns mulţumitor? De pildă putem întreba: “De ce existăm? “. Actualmente, cunoştinţele ştiinţifice de care dispunem până acum ne pot răspunde astfel: “Existăm datorită unor procese biologice şi chimice care au dus la apariţia şi la dezvoltarea fiinţei noastre. “ Pe urmă întrebarea supremă intră şi mai în profunzimea problemei şi dă naştere unor noi întrebări: “De ce există aceste procese biochimice? “, “De ce ne alimentează viaţa şi creşterea? “, “De ce au acest scop? “şi aşa mai departe continuă lanţul misterelor.
     Nu ne ajunge cât ştim, vrem mai mult şi asta ne ambiţionează şi ne potenţează evoluţia în toate sferele cunoaşterii. Este benefic să ne întrebăm în permanenţă, să zăbovim constant pe tărâmul întrebărilor, căci este unul din modurile care ne mijloceşte mersul spre infinitate.

Originea moralităţii

   
     Binele şi răul sunt oare simple concepte născocite de oameni din dorinţa de a implementa simţul ordinii în sângele civilizaţiei? Dacă această ipoteză este reală mă tem că trăim într-o lume stăpânită de minciună, o lume a falselor valori, iar noi nu am face nimic decât să fim supuşii unor idei concepute cu mult timp în urmă.
     Personal tind să cred că această presupunere este departe de adevăr, iar discernământul dintre bine şi rău nu s-a născut ca o simplă noţiune, ci a fost integrat, mai bine zis oferit, odată cu bunul dar al conştiinţei. Prin urmare, conştiinţa de sine, cea de care ne bucurăm toţi a fost înzestrată cu simţul moralităţii de o inteligenţă superioară, de acea instanţă divină, deţinătoare primordială a conştiinţei şi a discernământului. O asemenea dăruinţă din partea forţei creatoare a stat la originea moralităţii fără de care organizarea societăţii noastre nu ar fi fost posibilă. Tocmai de aceea omul poartă rangul cel mai înalt din regnul animal. El moşteneşte o calitate care transcede simţurile trupeşti şi care izvorăşte din adevărata substanţă umană.
     Acum, dacă ar fi să tratez presupunerea enunţată la începutul articolului, cum că moralitatea ar fi rodul creierului uman, credeţi că am fi putut ajunge să ne dezvoltăm singuri această facultate de a judeca binele şi răul? Să stea la baza tuturor acestea, nişte reacţii complexe din organul nostru al inteligenţei? Cine spune că nu e drept să comitem acte precum uciderea, furtul sau orice alt fel de nelegiuire? Zic că ar trebui şi ar fi în folosul nostru să medităm asupra acestei probleme şi să nu căutăm răspunsuri doar la suprafaţă, ci să pătrundem în cele mai profunde nivele ale sinelui, căci acolo vom găsi rezolvarea ecuaţiei.

În lumea necuvântătoarelor

   

     Atunci când cuvintele ori vorbele nu pot fi glăsuite, ele se materializează într-un alt fel de grai, cel al trupului. Prin această cale mută se pot exprima sentimente şi gânduri, bune sau rele şi trebuie ştiut că acest mod de manifestare al trăirilor lăuntrice este comun tuturor vieţuitoarelor. Eu îl găsesc cel mai sincer dintre toate formele de comunicare şi exceptând limbajul corporal, inconştient al oamenilor, cea mai francă exprimare a sa se află în lumea animalieră.
     Oricare dintre noi a fost martorul unei lecţii de sinceritate din partea unei necuvântătoare şi asta mă face să mă întreb care este provenienţa unei asemenea însuşiri nobile. Am hotărât pentru început să analizez îndeaproape taina şi unde aş fi putut găsi răspunsuri mai elocvente decât în viaţa câinilor mei, aşa că le-am studiat gesturile, care ce-i drept uneori păreau să nu aibă vreo noimă, modul de organizare, ierarhia care s-a stabilit în curte, dar ceea ce mi-a întins tava cu răspunsul a fost privirea lor. Stând tăcut şi observându-le traiul, unul dintre ei a venit să se gudure pe lângă mine şi în acele clipe i-am văzut ochii cristalini, dar nu aspectul lor contează ci ceea ce transmiteau ei. Nu era o privire profundă precum cea a unui om, dar avea la fel de multă substanţă, mai precis era încărcată de sinceritate pură răsărită din inocenţa lor, căci animalele nu voiesc răul nicicând, nici măcar nu îl cunosc. Ele se ghidează după instrucţiuni ancestrale, dobândite de la strămoşii lor şi iată că spre deosebire de noi, celelalte specii de pe Terra au rămas hărăzite să păstreze acest dar al inocenţei şi al necunoaşterii răului.
     Conchid că ar trebui să le protejăm acea sacralitate a nevinovăţiei şi de ce nu să scoatem din noi, din cele mai adânci locaşuri ale sufletelor noastre ceea ce am avut cândva, anume bunătate necondiţionată inspirată cel mai probabil de către divinitate. În final vă las cu un citat foarte grăitor la care toţi ar trebui să luăm aminte, aşadar să-l cităm pe Feodor Dostoievski: "Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!"

Între vis şi realitate

   

 
     Înainte se întinde o câmpie ce pare nesfârşită, iar tu alegeri pe ea încercând să-i dai de capăt. Simţi aerul plăcut, simţi iarba care se culcă sub tălpile tale desculţe şi mireasma unor flori îndepărtate, apoi fuga ta se frânge. Nu mai poţi să baţi necontenit acele meleaguri. Ceva te opreşte brusc şi o slăbiciune îţi îmbrăţişează tot corpul până ce cazi secerat/ă în verdeaţă.
     Într-o altă scenă, care se porneşte pe nesimţite, te afli la o masă lungă, îmbelşugată cu bunătăţi pe care nu le-ai mai gustat nicicând, iar de o parte şi de alta a mesei stau cuminţi persoane învăluite de un aer familiar, dar pe care cu greu le-ai putea numi. Cu siguranţă le-ai văzut cândva aşa că trecând mai departe, guşti din prăjitura aşezată înaintea ta. Oh! E atât de bună! E dulce aşa cum îţi place ţie, iar prin conţinutul ei pufos poţi simţi nuca sfărmată pe care o adori. Totul e atât de real încât mintea ta nici nu îşi pune întrebări legate de veridicitatea celor întâmplate, până când o forţă te sustrage din lumea aceea şi te scoate la realitate. Dar stai puţin! Care realitate!? Mai devreme ai fost părtaş/a unor scene atât de reale care ţi-au excitat întreaga arie a simţurilor. Ai perceput mirosul florilor, atingerea blândă a curenţilor de aer, gustul prăjituri, vocile unor persoane şi nu în ultimul rând parcă ochii ţi-au fost martori la toate acestea.
     De fapt a fost un vis, iar tu tocmai te-ai trezit în lumea pe care toţi o judecă a fi cea concretă, dar tu om al întrebărilor eşti departe de aţi găsi lămurirea, căci te miri şi te întrebi care ar fi cea mai justă definiţie a realului. Aşadar te încarci cu o îndoială pe care mulţi ar etichetat-o de ne luat în seamă, însă continui şi iei la cunoştinţă mai târziu cât de subţire e hotarul dintre vis şi realitate. Treptat, cu fiecare noapte bântuită de vise, ajungi să îţi conteşti propria existenţă până când aidoma lui Descartes te lepezi de credinţa în simţuri şi rămâi cu o singură certitudine, cea a cugetării.
   
     "Cogito ergo sum / Cuget deci exist” – R. Descartes.

Despre femeie

     Înainte de toate, femeia este un izvor al vieţii. Ea îşi depăşeşte într-un mod sublim simpla condiţie umană şi se ridică cu rafinamentul caracteristic pe acel piedestal care o plasează la rangul de sursă a existenţei. Aşadar, femeia cea de toate zilele este părtaşă la actul creaţiei şi oare când ar fi fost un moment mai bun să îmi arăt recunoştinţa pentru această fiinţă fără de care niciunul dintre noi nu ar fi deschis ochii pe această lume, dacă nu în ziua aceasta specială şi plină de semnificaţie?
     Aş vrea să fac referire la femeie în sensul ei general, să trec peste toate ideile preconcepute, peste stereotipurile născocite de societate şi peste orice standarde. Este singura modalitate de a privi o femeie în toată splendoarea ei. Să o acceptăm aşa cum este indiferent de origine, rasă sau considerente religioase sau de orice altă factură şi mai departe să o iubim şi să o respectăm. De altfel cred întru totul că sexul feminin are păstrat un loc deosebit în aceste Univers şi pe lângă faptul că este dătător de viaţă ia parte la menţinerea unui echilibru în întreaga civilizaţie, cumpănind puterea şi duritatea bărbatului cu gingăşie şi blândeţe. Altfel spus, femeia joacă un rol decisiv pe scena umanităţii.
     Trecând peste această definire profundă a femeii, ca mediator şi contragreutate pe balanţa universală, cel mai important statut pe care şi-l poate însuşi este acel de mamă. Atunci ea îşi atinge cel mai frumos scop dintre toate celelalte, iar prin momentul naşterii se poate spune că trece prin botezul care o declară a fi o femeie deplină şi adevărată. Sper că oricine citeşte acesta articol să ia aminte şi să o privească pe femeia de lângă ; mamă, iubită sau soţie, cu alţi ochi, unii încărcaţi cu mai multă iubire şi înţelegere.

Averea sufletului

     

    

     Dincolo de graniţele finite ale corpului material, caracterizat de nimicnicia sa şi de limitările sale, se află o latură ascunsă, ultrasensibilă şi definită ca fiind nemuritoare. Acolo, în acea parte nevăzută se nasc şi se menţin toate procesele care ne fac umani şi tot în acea fiinţă impreceptibila simţurilor noastre lumeşti se socotesc algoritmii care ne menţin în viaţă corpul fizic. Judecând astfel, după teoria aceasta dezbătută încă din zorii umanităţii, se poate concluziona un fapt cam greu de înţeles şi anume acela că suntem constituiţi din două entităţi aflate într-o comuniune asemănătoare unui proces de simbioză.

     De aici se naşte o întrebare existenţială : se poate menţine un echilibru între cele două ? Eu aş răspunde că da. Prin perseverenţă, cumpătare în toate  şi bune moravuri se poate atinge cumpănirea dintre trup şi suflet. Aşadar nu trebuie să agonisim doar averi care ne satisfac nevoile fizice ci şi averi de natură spirituală. Aşa cum am mai menţionat în articolele anterioare, putem începe contrabalansarea dezvoltării materiale prin frumosul act de a dărui, apoi ne putem perfecţiona în această artă şi să devenim părtaşi ai binelui. Prin urmare este necesar să ne îngrijim şi de strângerea avuţiilor sufleteşti.

     Mai trebuie subliniat un caracter primordial al mutualismului corp – suflet. Ambele sunt reflexia celeilalte şi aici nu intră în discuţie noţiunea frumuseţii. E vorba mai degrabă de sănătate, aşa încât un suflet împovărat cu murdăria unei vieţi închinate răului va atrage după sine o sănătate precară a corpului şi invers, un trup neglijat, participant al unei vieţi imorale va scufunda jumătatea sa în uitare. Totul ţine de conduita fiecăruia, dar să nu uităm că proabil ceea ce va rămâne din noi după trecerea noastră prin viaţă va fi bogăţia imaterială, cea veşnică şi nealterabilă. 

Esenţa unui cuplu

    

     Adevărata substanţă a unui cuplu, constă în trio-ul format din iubire, respect şi încredere. Acesta este completat precum un înveliş exterior de atracţie fizică şi intelectuală. Toate se îmbină într-o schemă reprezentativă şi de prim ordin pentru o viaţă în doi reuşită. Doar cuprinzând toate aceste elemente, două fiinţe se pot numi pe deplin un tot unitar. Nu trebuie ignorat faptul că plenitudinea unei perechi nu se atinge de la o zi la alta ci este nevoie de timp care să solidifice şi să îmbine armonios legăturile dintre îndrăgostiţi. Din păcate mulţi dintre noi ne amăgim şi mă întreb dacă nu cumva aceste iluzii sunt caracteristice naturii noastre. Spun asta pentru că sentimentele se pot preface în entităţi viclene care pot induce în eroare inimile. De aceea cădem în capcana lor şi experimentăm mirajul unor aşa zise iubiri nebune care mai târziu se dovedesc trăiri de moment ce ard precum un rug destinat să ne chiunuie sufletele.
     Aşa cum afirmam în primul meu articol, Omul tânjeşte pe parcursul întregii vieţii, în tăcere sau exteriorizându-se, după persoana care să-l împlinească şi să alunge pe vecie supliciul singurătăţii. Această căutare continuă ce izvorăşte parcă din mitul androginului, în care zeii au separat entităţile androgine, alcătuite din doi oameni, bărbat şi femeie, lipiţi spate în spate, pentru ca mai apoi să îi îndrume mânaţi de iubire să îşi caute jumătăţile, are drept scop obţinerea echilibrului spiritual şi a non-dualității. Astfel printr-o relaţie de cuplu bine închegată, putem avea parte de o viaţă împlinită, deoarece îmbinându-ne cât mai exact cu persoana iubită putem lărgi aria acestei potriviri şi să îi punem amprenta asupra tuturor acţiunilor noastre. Nu în ultimul rând, construirea unei singure fiinţe, unită prin trio-ul menţionat în primele rânduri, este capabilă să ne menţină drepţi şi nedespărţiţi într-o lume ticsită de forţe răuvoitoare.
     Până la realizarea acestui ideal este un drum lung, presărat cu eşecuri şi experienţe neplăcute, însă îmi menţin speranţa că oricare dintre noi va ajunge mai devreme sau mai târziu în braţele sufletului pereche. Cred cu tărie că, aşa cum spunea o persoană foarte dragă mie, ce e mai bun urmează să se întâmple.

Gustul inocenţei

   

     Ce gust dulce are inocenţa! Nimic nu se poate asemui cu o privire curată, izvorâtă din doi ochi cuminţi şi nimic nu e mai îmbătător decât sărutarea unor buze ce s-au cumpătat şi s-au păstrat pentru ce e mai bun.
     Despre asta am hotărât să scriu astăzi, depsre puritatea care îşi pierde tot mai mult înţelesul în lumea aceasta ce se spurcă pe zi ce trece şi ne transformă vieţile în grămezi de non – sensuri. Aşa ne pierdem pe noi, ne pierdem nemurirea şi uităm înecaţi în vârtejul murdar al fărădelegilor mai mici sau mai mari că am fost cândva fiinţe de lumină, apărătoare ale nevinovăţiei. Sunt pe deplin conştient că pentru toţi dintre noi, valabil pentru ambele sexe, este mult mai lejer şi mult mai la îndemâna să ne lepădăm de provenienţa noastră şi să cedăm laturii pervertite, dar nu e nimic de câştigat şi de îndată ce vom deveni părtaşi ai răului ne vom face un renume cu acesta şi îi vom purta stigmata poate o viaţă întreagă, dar în pofida tuturor celor rele şi lipsite de preţ încă ne stă în putinţă să schimbăm sorţii prin echilibrarea raţiunii noastre care tot tinde spre rău. De vom izbândi, vom face din inocenţă un deliciu din care ne vom putea înfrupta cu toţii rând pe rând.
     Îmi propun şi vă propun şi vouă să participăm la schimbare şi să ne canalizăm întreaga noastră energie umană către oameni curaţi care ne pot aduce prin candoarea lor lumină şi linişte în suflet. Toate acestea vă spun ca morală pe care am surprins-o şi învăţat-o din cadrele propriei vieţi şi de aceea vă zic că de vreţi pace, căutaţi-o în oameni în care binele şi-a făcut sălaş. Astfel de persoane se vor dovedi parteneri de viaţă ideali, însoţitori ce ne vor urma până la sfârşitul zilelor.

Dragostea dincolo de timp şi spaţiu

     Dragostea în sensul ei general este atemporală şi aspaţială. Ea a luat fiinţă odată cu Universul şi cel mai probabil se va stinge odată cu el sau poate că va continua să existe într-o lume imperceptibilă. Am putea-o considera o lege nescrisă care ne guvernează realitatea încercând să contrabalanseze tot răul prezent în existenţă. Acţionează prin urmare în slujba binelui şi oricine este capabil să o obţină şi să o întreţină vie în sufletul său, o poate ridica la rangul de virtute.
     Aici nu fac referinţă doar la iubirea care uneşte doi oameni ci la esenţa ei pentru că aşa cum am mai scris într-un articol anterior, ea se poate manifesta sub forme diverese pe care nu oricine le poate accesa pentru a le materializa în viaţa de zi cu zi. Aprofundarea ei se face treptat prin explorarea sinelui şi a celor aproape nouă, cum ar fi părinţii încă din stadele incipiente ale vieţii noastre. De aceea mă declar un susţinător convins al instituţiei familiale, căci aceasta este o temelie în dezvoltarea şi cunoaşterea iubirii. Aşadar luăm contact cu cea din clipa în care deschidem ochii în această lume, apoi crescând în vârsta îi putem studia toate manifestările. Ne iubim pe noi înşine, iubim familia, apoi diferite persoane, dar nu ar trebui să ne limităm, ci să explorăm vasta întindere a dragostei şi să parcurgem toate treptele până când vom putea iubii tot ceea ce ne înconjoară. Vom fi destoinici să găsim iubire şi în cele mai urâte chipuri.
     Încerc astfel să definesc o iubire universală, un sentiment ce poate îmbrăţişa totul. De vom reuşi să-i primim lumina în suflete vom deveni oameni mai nobili, capabili să devină gazde ale binelui. Iubind orice fiinţă sau intraga Creaţie în ansamblul ei, ne vom desprinde de arta răului şi la sfârşitul evoluţiei noastre se va afla o lume lipsită de suferinţă, deoarece e bine cunoscut faptul că nu poţi răni ceea ce iubeşti.

Ciclul vieţii

     

     Ne naştem, trăim şi apoi murim. Facem parte dintr-un ciclu la ale cărui taine încă nu suntem capabili să răspundem integral, dar odată cu trecerea timpului, în mod cert vom descifra mecanismul care fundamentează această succesiune de evenimente pe care o numim viaţă.

     Înainte de toate va fi necesar să descoperim esenţa vieţii sau mai bine spus ceea ce stă la baza acestui principiu. Oare să se rezume totul la simpla stare materială a vieţuitoarelor, captive în evoluţia procesului repetabil naştere – moarte? Sau există ceva şi mai profund care depăşeşte graniţele finite ale trupurilor? Eu aş spune că dincolo de aceşti parametri fizici, se află o forţă interioară de o natură greu de înţeles, mai ales de cei prea angrenaţi în lumea palpabilă, în lumea concretului. Ca mai orice om, mă întreb ce stă ascuns în spatele proceselor biologice şi le animă? Sunt de părere că organizarea lor nu poate exista de la sine ci în mod clar există o intervenţie a unei inteligenţe nevăzute care şi-a pus amprenta şi a proiectat totul şi care cu siguranţă nu s-a mărginit doar la conceperea vieţii ci s-a extins la facerea totului de la micro la macro. De aici se naşte o altă dilemă. Există un mare arhitect care a înfăptuit tot ceea percepem noi astăzi şi tot ceea ne înconjoară? Eu cred că da, însă e doar o părere personală care nu ţine deloc de considerente religioase şi cred de asemenea că însăşi dovada acestei minţi nemărginite care a generat actul creaţiei stă tocmai în complexitatea întregului Univers şi mai ales în faptul că toate fiinţele sunt însufleţite de a aşa numita forţă vitală, viaţa. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen ar trebui să ne integrăm cât mai bine în natură şi să-i înţelegem pe deplin procesele şi nu doar pe cele fizice. Schimbarea unghiului din care privim lumea este totalmente necesară în desluşirea misterului.

     Acestea fiind spuse, nu ţine decât de noi şi de voinţa noastă să mergem până la capătul acestei cercetări şi să o abordăm din toate privinţele. Sunt de părere că este singura modalitate de a pricepe complet acest ciclu şi legea de bază care întemeiază viaţa şi poate că odată cu asta ne vom descoperi şi pe noi înşine.

Arta de a dărui

     Faptul de a dărui ne-a rămas ca o ultimă redută în faţa propriei pierzanii. Când dăruim sufletul ni se înnobilează primind o încărcătură care este de cele mai multe ori mai intensă şi mai consistentă spiritual decât dăruinţa sa. Fie că oferim din puţinul noastru ori din averi nemăsurate, legile universale vor avea grijă să ne răsplătească pe măsură sau chiar înzecit, însă am face bine să nu ne aşteptăm doar la recompense materiale, căci arareori se vor ivi acestea ci mai degrabă vom primi în schimb bunuri pentru sănătatea noastră interioară. Spun asta pentru că toţi am experimentat măcar odată acest act prin care ofeream o parte din noi sau o parte din valorile noastre lumeşti unor persoane în nevoie şi la fel de bine am simţit acea mulţumire care îşi făcea repede loc în inimile noastre.

     Privind mai departe putem prea bine vedea că nu trebuie să ne închistăm între obiectele fizice ci să ne permitem să dăruim sentimente, emoţii, fapte şi dintre toate cele pe care le putem oferi în calitatea noastră de oameni cea mai de preţ este dragostea. Ea trebuie privită aidoma unei donaţii şi este necesar să respecte regula necondiţionării, asta pentru a putea fi catalogată drept sinceră şi curată.

     Mergând pe acest drum al carităţii ne vom putea salva societatea şi pe noi înşine de la dezbinare şi rău. Cu paşi mărunţi vom preface asta într-un un mod onorabil de viaţă şi vom căpăta o conduită demnă de statutul noastru de specie aflată la căpătâiul scării evolutive şi de ce nu asta ne-ar putea confirma provenienţa noastră divină.  În cele mai din urmă vom face cu siguranţă din filantropie o artă.

Drumul spre perfecţiune

                                                     


     Care este calea perfecţiunii? Există vreo cale să atingem una dintre nesfârşitele atribute ale divinităţii, oricare ar fi ea ? Eu aş spune că nu. Omul nu poate atinge perfecţiunea obiectivă, dar dacă ar fi să fac o analogie între perfecţiune şi frumuseţe, aş putea să admit că cele două sunt asemănătoare la nivelul subiectivităţii. Conchid astfel că indivzii au tipare proprii după care caută perfecţiunea, de aceea se poate spune că fiecare minte are o percepţie aparte asupra Universului şi a întregii existenţe. Cu toate acestea întreaga umanitate are la bază o piatră de temelie comună tuturor şi anume ecuaţia umană, mai exact abilitatea de a fi om şi pornind de la acest adevăr general valabil aş putea bine să declar că întreaga specie funcţionează după principiul : „ Unitate în diversitate ”.
     Gândesc că nu suntem legaţi doar de caracteristici pur biologice. Cred că asemănarea dintre noi e mult mai profundă. Ea mocneşte în cele mai subtile straturi ale conştiinţei şi este legată întocmai de căutarea perfecţiunii pe care în mod inconştient o asociem cu binele nostru subiectiv. Altfel spus urmărim să ajungem impecabili prin prisma valorilor personale. Asta mă face să mă tem că oamenii trăiesc într-o coeziunie aparentă pe care aş putea să o consider mai degrabă o convenţie de care ne folosim toţi pentru a ne atinge scopurile. Îmi mai rămâne însă o speranţă pe care am enunţat-o mai sus, aceea că unitatea noastră chiar există, dar la un nivel mult prea profund pentru a fi descoperită la stadiul actual de cunoaştere.
     Revenind la perfecţiune, ea prinde formă cel mai probabil în imaginaţia fiecăruia şi poate că e de datoria noastră să ne-o însuşim într-un mod sau altul. Cine ştie? Poate cândva am luat naştere din ea şi simţim mereu dorinţa de a ne întoarce la origine.În ultimele rânduri voi înşirui un citat care poate exprimă cel mai bine drumul nostru : „ Perfecţiunea este limita orizontului „ . Vom tinde uşor uşor spre infinit, căci omul nu se va potoli nicicând să îşi forţeze limitele în această aventură care se va putea dovedi interminabilă.

Cine sunt ?

   

     Cine sunt ? Te-ai întrebat măcar odată sau poate că în peregrinarea ta prin viaţă te-ai pus de atâtea ori faţă în faţă cu tine încât te-ai simţit forţat să îţi afli sorgintea şi aici nu mă refer la obştea trupească ci la cea mai fină esenţă a ta. Şi care să fie aceea? E însuşi aluatul tău primordial, plăsmuit de cine ştie ce intelect, cert superior, pe care eşti dator să îl explorezi şi să îl aprofundezi până în cele mai ascunse unghere, căci aşa cum vei realiza cândva, nimic nu este mai de preţ decât desăvârşirea Sinelui tău. Prin urmare te vei descoperi pe tine, o entitate unică, aflată într-un periplu pe vastul Ocean al Vieţii.

     Nu ezita să te întrebi deseori „Cine sunt?” şi să îndrăzneşti să-ţi acorzi timp ţie şi cercetării tale. Abia atunci vei înţelege raţionamentele vieţii şi logica tuturor lucrurilor. Aşadar începe cu tine înainte să deschizi ochii şi să arunci priviri grăbite spre exterior. Toate întrebările îşi pot găsi răspunsul în lăuntrul tău.

     Să luăm aminte de la veşnicul filozof al lumii, Socrate, care-l îndruma pe Om cu dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Spun asta pentru a-mi fundamenta ideea şi pentru a demonstra că analiza propriului Eu a fost considerată dintotdeauna o prioritate în formarea fiinţei umane.

     Urmându-te pe tine îţi vei descifra evoluţia şi vei fi capabil să anticipezi evenimentele care au loc împrejurul tău şi pe ale căror scene probabil vei fi actor/actriţă, doar că nu vei mai fi surprins, ci te vei afla în măsură să îţi dirijezi fiecare pas. Treptat vei înţelege că totul a luat fiinţă după acelaşi principiu şi anume că actul oricărei creaţii provine dintr-o minte care s-a revelat înainte de toate sieşi. Devino astfel parte din ansamblul acesta de minţi, lasă-ţi interiorul liber, sufletul, gândurile şi emoţiile şi participă la Creaţie.

Iubirea e o întâmplare

  

    Iubirea e o întâmplare, izvorâtă din cele mai iraţionale motive. Ea se naşte din senin şi trăieşte alimentată de speranţe, gânduri, emoţii şi trăiri. Nu alegem pe cine iubim, la fel de bine cum nu ne algem familia sau locul în care apărem pe lume, de aceea un asemenea sentiment fără de judecată intrigă mintea omului şi îl pune în faţa sinelui.
   Nu de puţine ori se iveşte acea antagonie dureroasă între inimă şi minte, între sufletul sensibil şi cel raţional.Aşadar iubim şi nu ştim de ce. Înclin astfel să cred că este o intervenţie a sorţii şi nici pe departe o altă faţă a hazardului şi poate dacă am accepta asta am putea ajunge mai lesne la desăvârşirea fiinţei noastre. Poate într-un final, Omul va izbândi să alunge suferinţă şi să lase iubirea să primeze, în pofida raţiunii şi spun asta nu pentru că această facultate de cunoaştere prin noţiuni şi judecaţi ar fi dăunătoare spiritului ci pentru simplul fapt că iubirea se simte nu se gândeşte. Nicicând nu vom putea planifica sau socoti cui ne vom dărui inima. O vom face dintr-un imbold sosit de dincolo de limitele noastre umane şi brusc ne vom trezi în faţa unui fenomen al cărui cauză venită din alte sfere, cel mai probabil superioare, va manifesta un profund efect în realitatea noastră - pe care o găsesc inferioară din propriul punct de vedere.
    Aş putea merge mai departe şi să afirm că există mai multe tipuri de iubiri, diferenţiate de contex, dar că toate acestea descind dintr-o Iubire Universală pe care doar cei mai evoluaţi dintre noi o pot atinge. E drum lung până acolo, iar până atunci propun să ne bucurăm de iubirea noastră simplă şi să o facem cât mai curată. În acestea din urmă zic să lăsăm deoparte întrebările şi să ne permitem luxul de a simţi mai mult.

Singurătate

   

      Singurătatea are un gust amar precum acea cafea băută în dimineţile ploioase ori în nopţile albe, în care îţi pierzi gândurile şi emoţiile, lipsită de orice aromă dulce pentru că nu e nimeni care să ţi-o îndulcească.Şi speri în acel timp, cu fiecare înghiţitură luată că va apărea acel cineva, dar nu vine, iar tu te cufunzi în speranţe ce vor deveni nocive.După un timp totul devine adictiv şi concluzionezi că e vremea să scapi din acea afundătura transformată într-un loc de tortură şi durere, însă de cele mai multe ori e nevoie de o ambiţie ieşită din comun, alimentată de convingeri nestrămutate şi curaj.

     Cu timpul, toţi sesizăm cât de mult ne poate afecta singurătatea şi cât de nefirească îi este prezenţa în ceea ce priveşte viaţa în sensul ei general, căci nu există făptură care să nu simtă nevoia de afecţiune, de companie sau de grup.Să nu uităm, faptul că viaţa pulsează în noi e rezultatul a ceva frumos, născut din necesitatea naturii de a izgoni singuratea din ciclul ei, aşa că e de datoria noastră să îi urmăm calea până când vom ajunge la desăvârşire odată cu ea. Nu ne mai rămâne decât să zâmbim şi să acceptăm un dram de speranţă şi puţină luptă.De nicăieri, Universul ne va scoate pe cineva în cale.Acesta este sensul lui..să ne ţină de urât!Noi să vrem…!