În lumea necuvântătoarelor

   

     Atunci când cuvintele ori vorbele nu pot fi glăsuite, ele se materializează într-un alt fel de grai, cel al trupului. Prin această cale mută se pot exprima sentimente şi gânduri, bune sau rele şi trebuie ştiut că acest mod de manifestare al trăirilor lăuntrice este comun tuturor vieţuitoarelor. Eu îl găsesc cel mai sincer dintre toate formele de comunicare şi exceptând limbajul corporal, inconştient al oamenilor, cea mai francă exprimare a sa se află în lumea animalieră.
     Oricare dintre noi a fost martorul unei lecţii de sinceritate din partea unei necuvântătoare şi asta mă face să mă întreb care este provenienţa unei asemenea însuşiri nobile. Am hotărât pentru început să analizez îndeaproape taina şi unde aş fi putut găsi răspunsuri mai elocvente decât în viaţa câinilor mei, aşa că le-am studiat gesturile, care ce-i drept uneori păreau să nu aibă vreo noimă, modul de organizare, ierarhia care s-a stabilit în curte, dar ceea ce mi-a întins tava cu răspunsul a fost privirea lor. Stând tăcut şi observându-le traiul, unul dintre ei a venit să se gudure pe lângă mine şi în acele clipe i-am văzut ochii cristalini, dar nu aspectul lor contează ci ceea ce transmiteau ei. Nu era o privire profundă precum cea a unui om, dar avea la fel de multă substanţă, mai precis era încărcată de sinceritate pură răsărită din inocenţa lor, căci animalele nu voiesc răul nicicând, nici măcar nu îl cunosc. Ele se ghidează după instrucţiuni ancestrale, dobândite de la strămoşii lor şi iată că spre deosebire de noi, celelalte specii de pe Terra au rămas hărăzite să păstreze acest dar al inocenţei şi al necunoaşterii răului.
     Conchid că ar trebui să le protejăm acea sacralitate a nevinovăţiei şi de ce nu să scoatem din noi, din cele mai adânci locaşuri ale sufletelor noastre ceea ce am avut cândva, anume bunătate necondiţionată inspirată cel mai probabil de către divinitate. În final vă las cu un citat foarte grăitor la care toţi ar trebui să luăm aminte, aşadar să-l cităm pe Feodor Dostoievski: "Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!"

Între vis şi realitate

   

 
     Înainte se întinde o câmpie ce pare nesfârşită, iar tu alegeri pe ea încercând să-i dai de capăt. Simţi aerul plăcut, simţi iarba care se culcă sub tălpile tale desculţe şi mireasma unor flori îndepărtate, apoi fuga ta se frânge. Nu mai poţi să baţi necontenit acele meleaguri. Ceva te opreşte brusc şi o slăbiciune îţi îmbrăţişează tot corpul până ce cazi secerat/ă în verdeaţă.
     Într-o altă scenă, care se porneşte pe nesimţite, te afli la o masă lungă, îmbelşugată cu bunătăţi pe care nu le-ai mai gustat nicicând, iar de o parte şi de alta a mesei stau cuminţi persoane învăluite de un aer familiar, dar pe care cu greu le-ai putea numi. Cu siguranţă le-ai văzut cândva aşa că trecând mai departe, guşti din prăjitura aşezată înaintea ta. Oh! E atât de bună! E dulce aşa cum îţi place ţie, iar prin conţinutul ei pufos poţi simţi nuca sfărmată pe care o adori. Totul e atât de real încât mintea ta nici nu îşi pune întrebări legate de veridicitatea celor întâmplate, până când o forţă te sustrage din lumea aceea şi te scoate la realitate. Dar stai puţin! Care realitate!? Mai devreme ai fost părtaş/a unor scene atât de reale care ţi-au excitat întreaga arie a simţurilor. Ai perceput mirosul florilor, atingerea blândă a curenţilor de aer, gustul prăjituri, vocile unor persoane şi nu în ultimul rând parcă ochii ţi-au fost martori la toate acestea.
     De fapt a fost un vis, iar tu tocmai te-ai trezit în lumea pe care toţi o judecă a fi cea concretă, dar tu om al întrebărilor eşti departe de aţi găsi lămurirea, căci te miri şi te întrebi care ar fi cea mai justă definiţie a realului. Aşadar te încarci cu o îndoială pe care mulţi ar etichetat-o de ne luat în seamă, însă continui şi iei la cunoştinţă mai târziu cât de subţire e hotarul dintre vis şi realitate. Treptat, cu fiecare noapte bântuită de vise, ajungi să îţi conteşti propria existenţă până când aidoma lui Descartes te lepezi de credinţa în simţuri şi rămâi cu o singură certitudine, cea a cugetării.
   
     "Cogito ergo sum / Cuget deci exist” – R. Descartes.

Despre femeie

     Înainte de toate, femeia este un izvor al vieţii. Ea îşi depăşeşte într-un mod sublim simpla condiţie umană şi se ridică cu rafinamentul caracteristic pe acel piedestal care o plasează la rangul de sursă a existenţei. Aşadar, femeia cea de toate zilele este părtaşă la actul creaţiei şi oare când ar fi fost un moment mai bun să îmi arăt recunoştinţa pentru această fiinţă fără de care niciunul dintre noi nu ar fi deschis ochii pe această lume, dacă nu în ziua aceasta specială şi plină de semnificaţie?
     Aş vrea să fac referire la femeie în sensul ei general, să trec peste toate ideile preconcepute, peste stereotipurile născocite de societate şi peste orice standarde. Este singura modalitate de a privi o femeie în toată splendoarea ei. Să o acceptăm aşa cum este indiferent de origine, rasă sau considerente religioase sau de orice altă factură şi mai departe să o iubim şi să o respectăm. De altfel cred întru totul că sexul feminin are păstrat un loc deosebit în aceste Univers şi pe lângă faptul că este dătător de viaţă ia parte la menţinerea unui echilibru în întreaga civilizaţie, cumpănind puterea şi duritatea bărbatului cu gingăşie şi blândeţe. Altfel spus, femeia joacă un rol decisiv pe scena umanităţii.
     Trecând peste această definire profundă a femeii, ca mediator şi contragreutate pe balanţa universală, cel mai important statut pe care şi-l poate însuşi este acel de mamă. Atunci ea îşi atinge cel mai frumos scop dintre toate celelalte, iar prin momentul naşterii se poate spune că trece prin botezul care o declară a fi o femeie deplină şi adevărată. Sper că oricine citeşte acesta articol să ia aminte şi să o privească pe femeia de lângă ; mamă, iubită sau soţie, cu alţi ochi, unii încărcaţi cu mai multă iubire şi înţelegere.

Averea sufletului

     

    

     Dincolo de graniţele finite ale corpului material, caracterizat de nimicnicia sa şi de limitările sale, se află o latură ascunsă, ultrasensibilă şi definită ca fiind nemuritoare. Acolo, în acea parte nevăzută se nasc şi se menţin toate procesele care ne fac umani şi tot în acea fiinţă impreceptibila simţurilor noastre lumeşti se socotesc algoritmii care ne menţin în viaţă corpul fizic. Judecând astfel, după teoria aceasta dezbătută încă din zorii umanităţii, se poate concluziona un fapt cam greu de înţeles şi anume acela că suntem constituiţi din două entităţi aflate într-o comuniune asemănătoare unui proces de simbioză.

     De aici se naşte o întrebare existenţială : se poate menţine un echilibru între cele două ? Eu aş răspunde că da. Prin perseverenţă, cumpătare în toate  şi bune moravuri se poate atinge cumpănirea dintre trup şi suflet. Aşadar nu trebuie să agonisim doar averi care ne satisfac nevoile fizice ci şi averi de natură spirituală. Aşa cum am mai menţionat în articolele anterioare, putem începe contrabalansarea dezvoltării materiale prin frumosul act de a dărui, apoi ne putem perfecţiona în această artă şi să devenim părtaşi ai binelui. Prin urmare este necesar să ne îngrijim şi de strângerea avuţiilor sufleteşti.

     Mai trebuie subliniat un caracter primordial al mutualismului corp – suflet. Ambele sunt reflexia celeilalte şi aici nu intră în discuţie noţiunea frumuseţii. E vorba mai degrabă de sănătate, aşa încât un suflet împovărat cu murdăria unei vieţi închinate răului va atrage după sine o sănătate precară a corpului şi invers, un trup neglijat, participant al unei vieţi imorale va scufunda jumătatea sa în uitare. Totul ţine de conduita fiecăruia, dar să nu uităm că proabil ceea ce va rămâne din noi după trecerea noastră prin viaţă va fi bogăţia imaterială, cea veşnică şi nealterabilă. 

Esenţa unui cuplu

    

     Adevărata substanţă a unui cuplu, constă în trio-ul format din iubire, respect şi încredere. Acesta este completat precum un înveliş exterior de atracţie fizică şi intelectuală. Toate se îmbină într-o schemă reprezentativă şi de prim ordin pentru o viaţă în doi reuşită. Doar cuprinzând toate aceste elemente, două fiinţe se pot numi pe deplin un tot unitar. Nu trebuie ignorat faptul că plenitudinea unei perechi nu se atinge de la o zi la alta ci este nevoie de timp care să solidifice şi să îmbine armonios legăturile dintre îndrăgostiţi. Din păcate mulţi dintre noi ne amăgim şi mă întreb dacă nu cumva aceste iluzii sunt caracteristice naturii noastre. Spun asta pentru că sentimentele se pot preface în entităţi viclene care pot induce în eroare inimile. De aceea cădem în capcana lor şi experimentăm mirajul unor aşa zise iubiri nebune care mai târziu se dovedesc trăiri de moment ce ard precum un rug destinat să ne chiunuie sufletele.
     Aşa cum afirmam în primul meu articol, Omul tânjeşte pe parcursul întregii vieţii, în tăcere sau exteriorizându-se, după persoana care să-l împlinească şi să alunge pe vecie supliciul singurătăţii. Această căutare continuă ce izvorăşte parcă din mitul androginului, în care zeii au separat entităţile androgine, alcătuite din doi oameni, bărbat şi femeie, lipiţi spate în spate, pentru ca mai apoi să îi îndrume mânaţi de iubire să îşi caute jumătăţile, are drept scop obţinerea echilibrului spiritual şi a non-dualității. Astfel printr-o relaţie de cuplu bine închegată, putem avea parte de o viaţă împlinită, deoarece îmbinându-ne cât mai exact cu persoana iubită putem lărgi aria acestei potriviri şi să îi punem amprenta asupra tuturor acţiunilor noastre. Nu în ultimul rând, construirea unei singure fiinţe, unită prin trio-ul menţionat în primele rânduri, este capabilă să ne menţină drepţi şi nedespărţiţi într-o lume ticsită de forţe răuvoitoare.
     Până la realizarea acestui ideal este un drum lung, presărat cu eşecuri şi experienţe neplăcute, însă îmi menţin speranţa că oricare dintre noi va ajunge mai devreme sau mai târziu în braţele sufletului pereche. Cred cu tărie că, aşa cum spunea o persoană foarte dragă mie, ce e mai bun urmează să se întâmple.

Gustul inocenţei

   

     Ce gust dulce are inocenţa! Nimic nu se poate asemui cu o privire curată, izvorâtă din doi ochi cuminţi şi nimic nu e mai îmbătător decât sărutarea unor buze ce s-au cumpătat şi s-au păstrat pentru ce e mai bun.
     Despre asta am hotărât să scriu astăzi, depsre puritatea care îşi pierde tot mai mult înţelesul în lumea aceasta ce se spurcă pe zi ce trece şi ne transformă vieţile în grămezi de non – sensuri. Aşa ne pierdem pe noi, ne pierdem nemurirea şi uităm înecaţi în vârtejul murdar al fărădelegilor mai mici sau mai mari că am fost cândva fiinţe de lumină, apărătoare ale nevinovăţiei. Sunt pe deplin conştient că pentru toţi dintre noi, valabil pentru ambele sexe, este mult mai lejer şi mult mai la îndemâna să ne lepădăm de provenienţa noastră şi să cedăm laturii pervertite, dar nu e nimic de câştigat şi de îndată ce vom deveni părtaşi ai răului ne vom face un renume cu acesta şi îi vom purta stigmata poate o viaţă întreagă, dar în pofida tuturor celor rele şi lipsite de preţ încă ne stă în putinţă să schimbăm sorţii prin echilibrarea raţiunii noastre care tot tinde spre rău. De vom izbândi, vom face din inocenţă un deliciu din care ne vom putea înfrupta cu toţii rând pe rând.
     Îmi propun şi vă propun şi vouă să participăm la schimbare şi să ne canalizăm întreaga noastră energie umană către oameni curaţi care ne pot aduce prin candoarea lor lumină şi linişte în suflet. Toate acestea vă spun ca morală pe care am surprins-o şi învăţat-o din cadrele propriei vieţi şi de aceea vă zic că de vreţi pace, căutaţi-o în oameni în care binele şi-a făcut sălaş. Astfel de persoane se vor dovedi parteneri de viaţă ideali, însoţitori ce ne vor urma până la sfârşitul zilelor.