Entropia amorului

   
     Nicicând nu va putea fi cuprinsă tema iubirii într-un articol exhaustiv, de fapt discuţiile ce o privesc în toate variaţiile şi formele ei poartă pecetea infinităţii. Încă din zorii civilizaţiei, omul încearcă să o explice şi ca de fiecare dată se poticneşte la graniţa logicii. Poate că repetăm aceeaşi greşeală încercând să aplicăm explicaţii raţionale unui fenomen de natură imaterială ce nu poate fi demonstrat prin mijloacele ce-i drept mediocre al ştiinţei, însă trebuie să precizez că nu fac referire la instinctele primare de atracţie sexuală, ci la amorul pur, care păşeşte cutezător peste limitările trupeşti.
     După cum mi-am propus, voi trata treptat subiectul amorului, iar în articolul de faţă mi-am zis să subliniez o latură bizară a sa, aproape paradoxală aş putea spune şi anume antagonismul dintre beneficiile sale şi efectele negative la care putem fi supuşi atunci când ne îndrăgostim. Cu alte cuvinte, iubirea soseşte în vieţile noastre poleită cu intenţii şi vise frumoase, dar la fel de bine poate stârni în noi un leviatan de nestăvilit care ne poate arunca în haos şi nelinişte, în suferinţă şi autodistrugere.
     Pentru început constat influenţa pozitivă a dragostei asupra umanităţii. Ne-a dăruit înainte de toate viaţă, ne-a adus ordine, pace, a îmblânzit până şi cele mai învârtoşate inimi şi ne-a învăţat că undeva în lăuntrul nostru sălăşluieşte un ego sentimental, doar că amorul este supus entropiei, atunci când nu este întreţinut cu aceeaşi patimă şi astfel se epuizează până când sfârşeşte ca o amintire intimă bântuită de dureri.
     Îmi doresc să nu trezesc teamă în voi cu această realitate a entropiei, ci să vă conştientizez că iubirea trebuie întreţinută constant aidoma unei văpăi, altminteri se va consuma fără tăgadă. Investiţi în iubire şi nu-i lăsaţi flăcăra să se stingă în uitare.

Jocul buzelor

     Buzele se deschid precum braţele unui june, pline de vlaga endemică tinereţii, pe urmă se cuprind într-o îmbrăţişare suavă şi-apoi se desfac iarăşi lăsând limba să articuleze un R suav. Astfel pronunţăm „Amor „ca şi când i-am elogia subtil fineţea şi cu patimă ne-am înfrupta duhurile cu prisosinţă din bunătatea sa. Pare un joc nevăzut la care participăm cu toată compoziţia noastră umană, căci nu doar buzele se desfăta rostind amorul, ele doar îi eliberează în eter încărcătura.
     Iată pricina pentru că ni s-a lăsat graiul. Avem trebuinţă de a ne împărtăşi gândurile, trăirile, emoţiile şi pentru a aduce pe lume cuvinte divine. Cu alte cuvinte am primit un dar ce poartă imensa datorie de a ne feri gurile şi inimile deopotrivă de râncezirea ce vine odată cu pucioasa vorbelor dezgustătoare, deci zic să nu fim ingraţi şi să ne folosim cu chibzuinţă de acest har.
     Acum voi lăsa deoparte încântarea buzelor şi joaca lor responsabilă şi vă voi mărturisi că acest articol înfăţişează o fărâmă dintr-o temă mai amplă. Am pornit de la cuvântul „Amor” ca parte exterioară sau mai degrabă ca un antet al dragostei. Pe parcurs o să îndrăznesc mai mult şi voi aprofunda cu alte articole toate faţetele ei. Ca încheiere, vă invit să îmi fiţi aproape pentru a explora frumosul sentiment în toate miriadele sale de manifestări.

Fără instrucţiuni

   

     Dragostea, sentimentul suprem şi plin de taină, poate fi lesne comparată cu un instinct sau cu o necesitate proprie omului, căci ea pare să descindă din nevoia primordială a perpetuării. Totuşi nu mi-ar plăcea să o privesc din punctul acesta de vedere lipsit de substanţă şi valori subtile, ci mi-ar conveni să văd dincolo de latura ei carnală unde aş putea găsi frumuseţea ei ravisantă şi adevăratul ei scop, acela de a împreuna suflete.
     Oricât de profundă i-ar fi originea, este evident că ea posedă nişte caractere instinctuale, nişte reflexe pe care veritabilii îndrăgostiţi le manifestă de cele mai multe ori fără băgare de seamă. De pildă, atunci când iubim cu însufleţire avem tendinţa inconştientă de a ne plasa pe locul secund, de a ne dărui într-atât de mult încât să uităm de persoana noastră ori de a exprima o grijă dulce pentru omul de alături. Astfel dragostea îmbunează şi desfiinţează egoismul pentru a crea o lume mai bună.
     Toate acestea converg într-o idee principală care vizează iubirea şi anume că aceasta nu are nevoie de instrucţiuni, ea nu se învaţă şi nu există oameni care să predea o asemenea disciplină. Chintesenţa îi stă tocmai în afirmarea ei automată ce se declanşează atunci când fiinţa noastră hotărăşte că e gata să se dăruiască.
     În ultimele rânduri vă sfătuiesc să analizaţi cui vă oferiţi inimile, să cercetaţi în amănunt reciprocitatea şi dacă sentimentele pe care le primiţi poartă însuşirea unei iubiri autentice.