Unul din paradoxurile inerente
Omului e preţuirea târzie a unui moment, a unui lucru şi de cele mai multe ori
a unei persoane. Încătuşaţi în obezile acestei ciudăţenii, sacrificăm tot ce ne
e mai drag pe lume şi tot ceea ce soarta s-a sinchisit să ne ofere. Aşa cădem
prada unei torturi care în genere se dovedeşte a fi eternă, o suferinţă care
germinează în noi de îndată ce Conştiinţa se dezmeticeşte din înrâurirea
paradoxului şi sesizează că a pierdut ce avea mai bun, darurile vieţii,
agoniseala inimii. De ce? Poate că era prea sigură de bogăţia ei şi aşa a
neglijat-o până când, aproape uitând de ea, a pierdut-o ireversibil.
